Traditii mestesugaresti locale

Dintotdeauna, originalitatea românului s-a reflectat şi răsfrânt în realizarea celor trebuincioase gospodăriei, întru întâmpinarea nevoilor curente. La baza ocupaţiilor, s-au aflat mereu nevoile primare şi secundare ale individului. Astfel, cu priceperea meşterilor satului se învăţau şi se practicau meşteşugurile necesare traiului cotidian. Multe din avuţiile locale ale mediului rural transilvanean şi românesc, în general, s-au pierdut în zilele noastre datorită predominanţei tehnologiei.

Tehnologizarea a dus la pierdea treptată a autenticului din satul românesc, până în punctul, unde meşteşugul şi-a pierdut menirea iniţială de acoperire a necesarului şi s-a convertit în exerciţiu artistic. Prelucrarea lemnului, olăritul, meşteşugurile asociate creşterii animalelor (mai ales oieritului), prelucrarea fibrelor, pictura pe sticlă sau încondeierea ouălor de Paşte sunt principalele ocupaţii tradiţionale ale Ţării Făgăraşului.

Documente din secolul al XVII-lea atestă prelucrarea lemnului în zona Făgăraşului, confirmând istoria şi continuitatea unei tradiţii mult mai vechi. Diferitele esenţe lemnoase, fag, molid, brad, paltin sau stejar, au servit dintotdeauna la construirea adăposturilor, a uneltelor necesare agriculturii şi, nu în ultimul rând, la confecţionarea pieselor de mobilier. Dimensiunii practice a activităţilor i s-a suprapus însă mereu şi dimensiunea artistică.

Ce ar fi prelucrarea manuală a lemnului fără tehnicile de ornamentaţie prin incizie? Rozeta în cerc, cercul, semicercul, funia împletită, imaginile vegetale, roata solară şi rombul reprezintă elementele fundamentale de compoziţie pentru ornamentarea lemnului. Troiţa închinată tuturor sfinţilor de la Şinca Veche ilustrează cum nu se poate mai bine frumuseţea naturală a esenţei lemnoase înnobilată prin artă tradiţională şi sfinţită prin menire şi închinare.

Şi schitul de maici de la Şinca Veche reflectă întru totul frumuseţea şi arta străvechiului meşteşug al lemnului. Actualmente, întregul ansamblu de pe dealul Pleşu denotă preocuparea intensă a Fundaţie ce patronează lucrările de amenajare şi dezvoltare, pentru regăsirea tradiţiilor şi pentru utilizarea materialelor seculare în realizarea diverselor elemente de peisaj sau arhitectură.

Se cuvine de asemenea a menţiona alte două meşteşuguri fundamentale specifice nu doar Ţării Făgăraşului, ci satului românesc în general: olăritul şi pictura pe sticlă. În aşezarea dacică de la Şinca Veche, cercetată arheologic în anii '70 au fost excavate adevărate depozite de ceramică, precum şi ateliere de olărit şi gropi de lut. Tradiţia ceramicii deşi milenară, este atestată documentar pentru zona Făgăraşului abia în secolul al XVII-lea. Prin documente se confirmă doar o realitate de mii de ani, în practică. În decursul secolele XVIII-XIX, a avut loc însă o specializare în olărit, mai ales în sate precum Cârţa, Şercaia sau Noul Român.

Fiecare centru meşteşugăresc cuprinde elemente de morfologie specifice, dar şi trăsături comune, specifice, zonei geografice de care aparţin. Vasele din ceramică pictată sunt astăzi bucuria turiştilor şi lauda meşteşugarului. Oalele smălţuite, cănile şi ulcioarele se vând în expoziţii, muzee şi târguri tradiţionale.

Cât despre meşteşugul picturii pe sticlă, pentru aşezăminte de cult ca cele de la Şinca Veche, Sâmbăta de Sus sau Cârţişoara, se remarcă mai cu seamă icoanele pictate. Coloritul intens, mai ales cu nuanţe de roşu şi albastru reprezintă specificul cromatic al artei icoanelor pictate din Ţăra Făgăraşului. Deşi cu multiple influenţe bizantine, icoanele pe care le puteţi admira şi la Şinca Veche, conţin, în plus, elemente de artă populară, preluate direct din contextul sătesc.

Deşi limitate de invazia produselor de masă, obiectele tradiţiilor meşteşugăreşti rămân parte din fondul cultural românesc. Poate că pentru mulţi, şi-au pierdut utilitatea, dar din fericire, nu şi farmecul.

Dacă utilul şi artisticul vor continua să dăinuie împreună, iar lumea noastră va  avea şi pe mai departe nevoie de resurse autentice, lumea satului va supravieţui...