Calugarii de la Sinca

Mănăstirea de sub pământ de la Şinca Veche s-a nascut in vremea prigonirii ortodocșilor din Ardeal și forțării lor să treacă la catolicism. În jurul anilor 1750, în vremea prigonei datorată unirii religioase cu Roma, câţiva călugari ortodocşi au ales peşterea de la Şinca Veche ca loc de refugiu, rugăciune şi slujire. Ei s-au ascuns in pântecul pământului şi au ţinut candela ortodoxiei aprinsă pentru a o putea reda neamulului nostru românesc în vremuri de pace.

La Șinca Veche s-au scobit două bisericuțe ortodoxe alăturate, care au o turlă unică, sfredelită prin carnea pietrei, turlă zveltă, a cărei existență nici nu se bănuiește de afară, turlă care face o legătură de taină între cer și pământ. Acolo sub pământ s-a slujit Sfânta Liturghie vreme de un sfert de mileniu și masa sfântului altar a dăinuit până după 1970. Proscomidiarele se mai văd și astăzi. Locul acesta din pântecul muntelui, unde s-a pogorât cerul la fiecare Sfântă Liturghie a căpătat nu doar sacralitate, ci au rămas acolo și din energiile necreate ale lui Dumnezeu, energii care aduc sporul de bine celor care cu evlavie se roagă în altarele de sub pământ. În pronaos se mai conservă un fragment de piatră care a fost altădată stâlp de sprijin. Cele două săli nu au altă comunicaţie între ele decât o fereastră rectangulară.

Paşiţi înăuntru cu gândul la sfinţii călugări nevoitori, care s-au rugat sau au privegheat cu genuchiul plecat pe lespedea rece şi cu ochii lacrimând de pocăinţă şi de oboseala cititului la flăcara lumânării sau alergând cu ceaslovul după geana de lumină ce se strecura prin turla bisericilor şi străbatea această unica fereastra ce uneşte cele două biserici.