Tipuri de asezari traditionale dacice si evolutia lor in traditia romaneasca

Preocuparea istorică pentru epoca premergătoare cuceririi Daciei de către romani o condus de-a lungul secolui al XX-lea la o serie de excavări şi restaurări de situri străvechi. Astfel, aşezări ale dacilor, din diverse puncte ale ţării, au fost scoase la lumină, şi pagini de istorie, cultură, civilizaţie şi cunoaştere au crescut din ele.

O multitudine de valenţe culturale şi etnografice au fost puse în lumină şi la Şinca Veche, odată cu excavarea satului dacic în anii 1970. Pe lângă „comorile” de ceramică pictată, au fost descoperite locuinţe de suprafaţă şi semiîngropate (bordeie), construite din chirpici.

Vizitatorul ce se abate pe la Şinca Veche are surpriza de a regăsi un astfel de bordei, reconstituit după modelul celor ancestrale, dar cu mijloace moderne şi ecologice (fibră de sticlă). Intrebarea este: de ce tradiţia bordeiului este atât de rezistentă şi fascinantă în cultura românească? În definitiv, la Şinca s-au descoperit şi gospodării terane, cu două încăperi. Acestea din urmă prezintă structura tradiţională ce se regăseşte în satul românesc: cu vatră în interior, loc destinat proviziilor şi compartimente de locuit cu funcţie multiplă.

Astfel, încăperea cu vatră se putea folosi atât pentru prepararea hranei cât şi pentru locuit. În anexa locuinţei, exista atelierul de olărit, fierărie sau alt meşteşug specific. Cercetările arheologice de pe dealul Pleşu au confirmat existenţa unei cariere de lut, precum şi producerea de ceramică destinată comerţului, în aşezarea dacică de la Şinca Veche.

Bordeiul ca formă de habitat tradiţional este deopotrivă specific teritoriului ţării noastre, datând din timpuri preistorice, dar păstrându-se până în zilele noastre. Studii culturale comparative indică, existenţa de locuinţe similare şi în statele învecinate, cu presupunerea că locuinţa semiîngropată are o continuitate din zorii omenirii, de-a lungul a întregi stadii de dezvoltare istorică.

Pe lângă case de suprafaţă, stâni şi bordeie, cultura dacică se remarcă şi prin arhitectura cetăţilor fortificate. Cetăţile construite de daci în zonele muntoase, cu ridicat potenţial strategic, indică o bună cunoaştere a necesităţilor defensive specifice epocii lor de dezvoltare.

Murus dacicus sau zidul dacic este unicat în Europa, fiind specific civilizaţiei dacice. Zidul dacic avea o grosime de 3 m, şi o înălţime de 4-5 m. Construcţia includea două rânduri de ziduri, din blocuri de calcar fasonate. Jgheaburi speciale era săpate în ziduri, şi în interiorul acestora era amplasate bârne groase de lemn, ce legau blocurile între ele. Spaţiul dintre ziduri era umplut cu pământ sau piatră nefasonată. Datorită bârnelor, se evita primejdia alunecărilor de teren provocată de distribuţia inegală a presiunii zidurilor.

Cele mai importante vestigii fortificate din perioada dacică se regăsesc în Munţii Orăştiei, centrul politic şi economic al Daciei libere (Sarmisegetuza Regia). Cât despre aşezările neîntărite din zonele de deal şi de munte, ele vor fi avut un plan similar cu cel al satului descoperit la Şinca Veche. Pe lângă dimensiunea economică, socială şi etnografică, trebuie menţionată şi latura cultural-sprituală a fiecărei comunităţi. Orice aşezare dacică, indiferent de organizare, includea şi un sanctuar.

Astăzi, la Şinca Veche, mănăstirea rupestră domină complexul, dar istoria ei se pierde în negura timpului. Se presupune existenţa unei continuităţi spirituale într-un spaţiu cu locuire atestată de dovezi arheologice. Poate că există o fărâmă de adevăr în legenda Templului Ursitelor, premergătoare tradiţiei monahale din mănăstirea rupestră. Aşa cum nu există astăzi aşezare, în România, fără biserică, la fel şi aşezarea tradiţională dacică va fi funcţionat în jurul unui nucleu spiritual.

Evoluţia de-a lungul mileniilor s-a făcut astfel nu doar la nivelul socialului şi istoricului, ci şi la nivelul spiritului şi credinţei!