Stravechi credinte dacice si prelungirea lor in cultura romaneasca

Vechi obiceiuri dacice se păstrează chiar în inima românismului; trăim totuși cu ele de milenii fără a fi conștienți de îndelunga lor istorie și încărcătură temporală. Dacii erau oameni harnici și religioși, cu o bună cunoaștere a meșteșugurilor lumii materiale, dar erau și privitori în stele, astronomi, medici, matematicieni și filozofi. 

Pentru daci munții erau casa, adăpostul sigur și centrul organizării lor statale și militare. Fiecare așezare avea însă și un locaș de cult. Așa va fi fost și la Șinca Veche, unde dacii aveau un templul subpământean în ce avea să devină mai târziu mănăstirea din grotă. Preoțimea dacă era organizată ierarhic, și există dovezi certe că existau și călugări isihaști. Aceștia adesea trăiau retrași în peșteri, practicând asceza și hrănindu-se doar cu brânză și miere, fără carne. 

Regăsim practicile acestea și în creștinismul ortodox, și cu bucurie ne putem explica de ce trecerea la creștinism a fost atât de firească, de naturală pentru poporul român. Cele mai multe din elementele ritualice dacice s-au păstrat în tradiția folclorică. Un exemplu relevant este călușul oltenesc, un dans frenetic cu implicații adânci de binecuvântare, creștere a fertilității și alungare a spiritelor rele. 

Multe din ritualurile dacilor se exprimau prin cântec și mișcare (dans). Iar ritmurile horelor, ale bătutelor și sârbelor noastre ne-a rămas în sânge de la străbuni. Astfel de dansuri aveau cu siguranță și o conotație ritualică dincolo de dimensiunea lor imediată ca expresie a bucuriei. Nu e greu să ni imaginăm pe dacii locuitori la Șinca Veche, prinzându-se în joc ritualic pe frumoasa tipie a dealului Pleșu, atât de aproape de cer... 

Templul de la Șinca Veche se înscrie într-o impresionantă continuitate de spiritualitate, fiind cu loc special, cu a profundă încărcătură ritualică. Peste secolele de spiritualitate dacică, s-au ”așezat” aici, mai apoi, sute de ani de liturghisire creștină și slujire ortodoxă. Și creșterea aceasta se simte din plin, în liniștea adâncă și sentimentul de binecuvântare cel încearcă fiecare ins când intră în grotă! 

Viața sufletului după moarte este de asemenea unul din elementele ce se păstrează de la daci, încadrâdu-se perfect în creștinism. Dacii credeau că în viața de apoi, sufletul se transformă într-o pasăre și se întoarce la Zalmoxis. Credința dacilor că erau nemuritori se găsește menționată în izvoarele istorice ale vremii precum Herodot și Socrate. 

"Iata in ce fel se socot ei nemuritori. Credinta lor e ca ei nu mor, ci ca cel care piere se duce la Zalmoxis…" (Herodot). 

După convertirea la creștinism, nădejdea și credința în viața veșnică a fost cu atât mai puternică, dat fiind că se greva pe un substrat tainic de credință în nemurire. Sufletul devenit pasăre, s-a transformat în pasărea sufletului, în tradiția populară românească. Obiceiul păsării sufletului se păstrează până în zilele noastre în ritualurile funerare din județele Mehedinți, Gorj, Alba și Sibiu. În loc de cruce la căpâtâiul celor decedați se asează un stâlp sculptat cu motive geometrice și cu o pasăre tot din lemn în vârf. 

Multe alte elemente și credințe își trag seva din trecutul strămoșilor noștri, continuând să-i îmbogățească și omului modern viață, chiar dacă în chip inconștient.