Sinca Veche, o candela aprinsa a ortodoxiei

Dacă ne raportăm la timpurile din vechime şi la spiritualitatea bine închegată a strămoşilor daci, identificăm cu uşurinţă tărâmul fertil pe care a crescut creştinismul în ţara noastră. Mănăstirea rupestră de la Şinca Veche, se înscrie prin vechime şi prin bogăţia ansamblului, printre făuritoarele, continuatoarele şi păstrătoarele creştinismului ortodox în Ţara Făgăraşului, şi pe plaiurile româneşti.

Când păşim astăzi în bisericile din adâncul dealului Pleşu, candelele aprinse luminează timid pereţii. Dar candelele acestea ne „trimit privirea minţii” spre timpuri în care luminau ca focuri aprinse în bezna asupririlor. Călugării de la Şinca Veche vor fi slujit mai întâi în limba slavonă, citind de pe cărţi scrise cu slovă chirilică. Mai apoi vor fi avut bucuria să slujească Liturghia în limba poporului, pe înţelesul omului de rând, mai bine ajungând astfel la inima credinciosului.

Doar frumuseţea cântărilor şi puterea credinţei pe care călugării o puneau în citirea cuvintelor sfinte va fi animat pentru oamenii de rând slujirea sfântă. Altfel, slujirea în limba slavonă nu le va fi fost pe înţeles credincioşilor. În contextul în care există dovezi că dacii au fost printre primele popoare creştinate, la nord de Dunăre, pătrunderea limbii slavone, se explică prin influenţa goţilor şi mai apoi a migratorilor slavi aşezaţi pe teritoriul ţării noastre.

Printre aceşti migratori, atât goţi cât şi slavi existau elemente creştine, dar nu acestea au fost cele care au contat pentru proto-români, întrucât creştinismul deja se răspândise printre strămoşii noştri încă din timpul stăpânirii romane, prin venirea apostolului Andrei în Dobrogea, şi la nord de Dunăre. Numeroşi cercetători şi istorici au adus argumente solide care demonstrează faptul că la venirea slavilor, urmaşii dacilor din spaţiul nord-dunărean erau deja creştinaţi.
Ceea ce au adus însă slavii, a fost structura bisericească şi organizarea bisericii, prin influenţa crescândă a Imperiul Bizantin. Această ipoteză este susţinută nu doar de folosirea limbii slavone în serviciul religios, ci şi de faptul că actualul vocabular bisericesc este preponderent de origine slavă.

În acest context, putem presupune că străvechiul locaş de cult de la Şinca Veche, se înscrie într-o linie de tradiţie ortodoxă, aparţinând probabil primelor forme de organizare a bisericii pe teritoriul ţărilor române. Argumentele în favoarea unei asemenea ipoteze se sprijină în special pe vechimea locaşului de cult, dat fiind faptul că grota sfântâ are o străveche încărcătură spirituală, servind drept templu, şi mai apoi drept mănăstire.

Dincolo de limba serviciului religios şi a necesităţii de organizare a bisericii, filonul creştinismului străbate adânc istoria poporului nostru atât de încercat. Totuşi nu ar trebui să existe dubii în privinţa faptului că formarea poporului nostru şi îmbrăţişarea creştinismului se suprapun atât de firesc!