Sarbatoarea Sanzienelor la romani

Sărbătoarea Sânzienelor marchează cea mai lungă zi din an, și cea mai scurtă noapte. Se sărbătorește astfel solstițiul de vară, zi solară, cu încărcătură spirituală din cele mai vechi timpuri, când soarele este cel mai aproape de emisfera nordică. Este așa numita vară astronomică. Aceasta este și ziua nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătorită conform calendarului ortodox.

Din punct de vedere al importanței spirituale, așadar, ziua de 24 iunie are conotații foarte profunde, și multiple semnificații pentru români, și pentru cultura noastră străveche. Cine sunt totuși Sânzienele? În primul rând, sânzienele sunt flori galbene-aurii, parcă rupte din soare. Pentru daci, sânzienele erau plante sacre, folosite din cele mai vechi timpuri în tămăduirea bolilor nervoase, insomniei sau reumatismului.

Sânzienele sunt și spirite binefăcătoare ale naturii, zâne ale pământului care îi sporesc rodnicia, au grijă de recolte și ajută tinerii necăsătoriți să își găsească dragostea. Conform tradiției, în noaptea de Sânziene, zânele se prind în horă, cântând cu glasuri neînchipuit de frumoase. Legendele spun că preferă, poienele, vârfurile de deal și alte locuri deschise, sub cer, în mijlocul naturii.

Cei ce se abat pe la Șinca Veche, cu prilejul sărbătorii Sânzienelor, participă și la Liturghia închinată Sfântului Ioan Botezătorul. Prin asimilarea în creștinism a tradițiilor străvechii civilizații dace, obiceiurile s-au transformat, căpătând o altă dimensiune. Astfel este deja cutumă să se așeze la porțile caselor, la intrarea în biserică sau chiar la icoane, cruci făcute din flori de sânziene.

O altă pregătire pentru sărbătoare este culegerea florilor de sânziene de fete, și împletirea de cununi pentru fiecare membru al familiei. În dimineața zilei de Sânziene, mai există obiceiul ca fetele să se scalde în roua hodelor, pentru a avea copii mulți să sănătoși. Doar fetele participă, și întreg ritualul este tainic.

Sărbătoarea aceasta marchează apogeul creșterii naturii, și a fertilității sale. După solstițiul de vară, ziua începe să scadă, noaptea să crească, iar plantele își pierd încet încet sevele și aroma. De aici și credința că ierburile de leac trebuie culese până la sărbătoare Sânzienelor, și nu mai târziu.

Locul sacru al mănăstirii din grotă, de la Șinca Veche a fost marcat în străvechime de numeroase ritualuri practicate de daci cu prilejul solstițiului de vară. Este ușor să ni închipuim pe strămoșii noștri prinzându-se în horă, pe tipia dealului Pleșu, pentru sărbătoarea Sânzienelor.

Se păstrează și astăzi în lumea satului românesc, tradiția aceasta a horei sânzienelor, jucată de tineri, fete și flăcăi. Dansul are adânci semnificații ritualice, trecând dincolo de pragul de celebrare a bucuriei în formele sale cele mai rudimentare.