Retragerea romanilor din Transilvania in timpul domniei lui Aurelian

La cumpăna secolelor II-III, sub permanenta presiune a popoarelor migratoare ce veneau din răsărit, apărarea granițelor nord-estice ale Imperiului Roman devenise foarte dificilă. Provincia Dacia nu mai era pentru romani decât un ”bastion” greu de apărat, în contextul în care Imperiul trece printr-o gravă criză politică, militară și administrativă. 

Împăratul Aurelian a fost cel care a ordonat retragerea completă a armatei și administrației din provincia Dacia, în 271, făcând Dunărea graniță naturală a Imperiului. A creat apoi în Balcani două alte provincii cu numele Dacia (Dacia Mediterranea și Dacia Ripensis) pentru a păstra o aparență de stabilitate la granițele imperiului.  

După retragerea aureliană, în fosta Dacie, a rămas o populație romanizată, care s-a amestecat cu dacii liberi, carpii și sarmații iazigi ce au pătruns din nou în zonele colonizate ale Transilvaniei, din celelalte părți ale teritoriilor carpato-danubiano-pontice. 

Așezarea dacilor liberi pe teritoriile colonizate de romani (sec. III și IV) a dus la o uniformizare a culturii materiale și a romanității în general, astfel încât la sosirea migratorilor exista o unitate greu de eliminat sau dominat. 

Doar legăturile politice, administrative și fiscale au fost întrerupte odată cu retragerea aureliană, căci cele comerciale și spirituale s-au meținut între cele două margini ale Dunări. Dovezile arheologice, numismatice, literare și istorice sunt concludente pentru a confirma această teorie drept realitate istorică. 

Așezările daco-romane care s-au dezvoltat pretutindeni în provincia Dacia, și-au continuat existența mai mult sau mai puțin independent și după retragerea aureliană. Dacă luăm în considerare străvechea așezare de la Șinca Veche, despre care nu avem date din timpul stăpânirii romane propriu-zise, istoria în dealul Pleșu s-ar opri la începutul primului mileniu d.Hr. 

Totuși, cercetătorii au concluzionat că nu este deloc întâmplătoare transformarea fostului templu dacic din complexul de la Șinca Veche într-o mănăstire rupestră. Conversiunea aceasta are o importanță fabuloasă dat fiind faptul că, în procesul romanizării și formării poporului român, creștinismul a jucat un rol la fel de important ca introducerea limbii latine. 

Cu siguranță că trecerea sau așezarea temporară a unor migratori pe teritoriul locuit de proto-români a influențat viața populației, dar doar superficial. Tocmai din princina migratorilor care organizau raiduri împotriva centrelor urbane, populația s-a retras în zone mai ferite, ceea ce a condus la o stingere a vieții orășenești la nord de Dunăre (reconversie rurală) până în secolul al XI-lea. 

Populația proto-românească și-a făurit un destin care a culminat cu apariția unor noi nuclee statale, din care vor crește statele medievale românești.