Ierburi de leac in medicina traditionala a daco-getilor

După descoperirile arheologice moderne care au adus lumii noastre informații prețioase despre strămoșii daci, cercetătătorul simte încă multe elemente lipsă din puzzle-ul istoriei. Bunăoară, așezarea dacică de la Șinca Veche, cercetată arheologic în anii 1970 pentru prima dată, a dezvăluit locuințe de suprafață, bordeie, gropi de lut, o mare cantitate de ceramică și templul subteran astăzi cunoscut ca mănăstirea rupestră.

Totuși, dacii de la Șinca Veche vor fi avut și alte preocupări și îndeletniciri pe care am dori să le cunoaștem. Izvoarele istorice și literare ale antichității transmit despre daco-geți că erau pricepuți în medicină, astronomie și matematică. Principiul de bază al ”științei” lor tămăduitoare era cu siguranță cunoașterea amănunțită a ierburilor de leac, ce creșteau nu doar în preajma locuințelor, ci în adânc de pădure sau pe culmi stâncoase de munți.

Multe din aceste plante de leac aveau și o simbolistică sacră, fiind folosite în ritualuri religioase. Și nu în ultimul rând trebuie menționat faptul că preoții, erau de multe ori cei care cunoșteau puterile plantelor folosindu-le pentru tămăduirea semenilor și pentru o comunicare eficientă cu lumea nevăzută.

Sânzienele, spre exemplu, erau pe de o parte asociate unui cult solar, datorită faptului că înfloresc doar la solstițiul de vară, dar aveau, cum au și astăzi, întrebuințări terapeutice. Dacii le foloseau pentru durerile de articulații, tulburări ale somnului și afecțiuni nervoase (epilepsie).

Verbina este o altă plantă ”miraculoasă” cunoscută în majoritatea culturilor străvechi pentru proprietățile ei curative și magice deopotrivă. Verbina era cunoscută nu doar de daci, ci și de azteci, chinezi, romani și persani. Această ”popularitate” se datorează mai ales ariei large de răspândire a plantei. Verbina este valoroasă pentru tratarea bolilor neurologice și afecțiunilor nervoase, dintre cele mai variate.

Pajiștile alpine erau un adevărat tezaur pentru medicina dacilor cu plante și specii valoroase prin puterea lor terapeutică. Menționăm dintre acestea ochiul găinii, clopoțeii, rugina, părușca, piciorul cocoșului, coacăzul de munte, spânzul sau coarna. Din etajul subalpin, plante tămăduitoare includ jneapănul, ienupărul, afinul, merișorul, smârdarul, azaleea pitică sau părușca.

Mulți dintre noi nu mai recunosc astfel de ierburi de leac, ale căror nume evocă doar vechime și încărcătură de tradiție. Cu siguranță că și plante mai cunoscute nouă, precum menta, mușețelul, talpa-gâștii, cimbrișorul sau sunătoarea erau cunoscute și în vechime. Acesta și este motivul pentru care uzul acestor plante nu a dispărut din casele românești ale vremurilor noastre.

Descoperiri în lumea plantelor, știința modernă nu a făcut. Ceea ce a permis însă tehnologia, este studiul mai amănunțit și sistematizat al plantelor de leac din medicina tradițională. Altfel, tezaurul medicinal popular își trage seva din negura veacului, din timpurile daco-geților și chiar mai înainte de ei.