Ganduri despre sufletul romanesc

„...Românii au fost, într-un fel, totdeauna creştini, creştinismul venind peste ei ca o împlinire, şi nu ca purtătorul de mesaj al unei crize de tip nou...” (Ctin. Noica „Pagini despre sufletul românesc”).

„...Românii au fost, într-un fel, totdeauna creştini, creştinismul venind peste ei ca o împlinire, şi nu ca purtătorul de mesaj al unei crize de tip nou...” (Ctin. Noica „Pagini despre sufletul românesc”).

Marele gânditor român, Constantin Noica a surprins cum nu se poate mai bine în aceste rânduri, una dintre constantele sufletului românesc, confirmând de ce trecerea de la păgânism la creştinism a fost atât de armonioasă şi curgătoare pentru poporul nostru.

Spre deosebire de alte culturi unde creştinismul a reprezentat o rupere de tradiţie şi chiar o revoluţie (precum în cazul culturii elene), pentru daci, „convetirea” sau „îmbrăţişarea lui Hristos” a fost o curgere firească, ca o schimbare de anotimpuri.

Istoria celor mai vechi lăcaşe de cult, precum a bisericilor rupestre, atestă transformarea şi împletirea vechilor cutume religioase pe făgaşul creştinismului. În contextul acesta etnic, specific spaţiului carpato-danubiano-pontic, creştinismul a avut de câştigat, dovedindu-se mai viu, cu un conţinut adânc, şi crescând odată cu formarea unui popor.

Deşi fără o confirmare arheologică certă privind poziţia sa în istorie, aşezământul de la Şinca Veche, cu cele două biserici rupestre, pare să demonstreze continuitatea de la păgânism la ortodoxie la care se referă Noica. Existenţa unui centru cultic dacic este justificat nu doar de poziţia topografică ci şi de prezenţa unei aşezări dacice pe dealul Pleşu, atestată arheologic pentru secolele IV î.Hr.-I d.Hr.

Spre deosebire de alte comunităţi ancestrale care s-au convertit la creştinism, în contextul neamului nostru nu a existat nicio tensiune între dimensiunea păgână şi cea creştină a sufletului românesc. Conflictul poate exista numai printr-o abordare filozofică. La ora actuală, deși neîntrerupt, procesul de evoluţiei al ortodoxiei este matur şi închegat.

Ideea centrală care răzbate din textul lui Noica marchează însă o altă mare valoare a subconştientului naţional. Ca şi entitate colectivă, poporul român are o spiritualitate intrinsecă, la care individul îşi recunoaşte apartenenţa. Creşterea unor locaşuri de cult ortodoxe, făuritoare şi păstrătoare de tradiţie, într-un cadru iniţial necreştin, confirmă lipsa contrariilor din spiritualitatea românească.

Aşadar teoria simultaneităţii etnogenezei şi creştinării noastre are un fundament subtil dar cert, în însăşi marile trăsături colective. Astăzi ne-am obişnuit să ne referim la ortodoxie ca „adevărata credinţă” sau „credinţa cea dreaptă”. Aceasta nu denotă decât încă un efort de menţinere a unei constante unice, naţionale care ne defineşte ca popor.

Apariţia unei mănăstiri creştine rupestre într-o locaţie ca Şinca Veche, nu este întâmplătoare sau izolată. Numeroase alte aşezăminte de cult au crescut pe vechi situri dacice, ducând mai departe esenţa unei civilizaţii, primenind credinţele şi susţinând evoluţia culturală.

Pentru a exista întru posteritate, poporul român are nevoie de creştinism, şi de ortodoxie, fiindcă această coordonată a sufletului românesc corespunde substanţei subtile a fiecărui om născut şi crescut pe plaiurile noastre. Mai ales din acest punct de vedere, bisericile şi mănăstirile noastre sunt păstrătoare şi continuatoare de credinţă, simbol, spiritualitate şi unicitate.