Dovezi arheologice si atestari documentare ale satului Sinca Veche

Dovezi arheologice de locuire a zonei Șinca Veche datează din neolic, iar așezarea dacică de pe dealul Pleșu, în apropierea grotei sfinte, ne-a oferit numeroase vestigii din perioada împăratului Tiberiu. Arheologii au descoperit nu doar monede și fragmente de ceramică, ci unelte de fierărie, precum și locuințe de suprafață. Tot pe la Șinca Veche trecea și drumul roman care făcea legătura între Cumidava (Râșnov) și Dacia Superioară. Din perioada anterioară stăpânirii romane datează cele mai multe dovezi arheologice și date privind locuirea zonei Șinca Veche. Dacii aveau în dealul Pleșu nu doar așezare ci și un loc sacru de cult, în aceeași grotă devenită ulterior mănăstire.

După retragerea romană din Dacia, datele despre Șinca Veche sunt sărace, totuși, se păstrează crâmpeie de informație conform cărora populația autohtonă ar fi viețuit în locuri retrase precum Grota de sub dealul Pleșu. Odată cu instaurarea stăpânirii maghiare asupra Transilvaniei, documentele menționează Țara Făgărașului ca autonomă, în cea mai mare parte a evului mediu.

Aceasta este perioada în care multe izvoare istorice confirmă legăturile organice dintre Țara Făgărașului și domnii munteni. Prima mențiune documentară a satului Șinca Veche se găsește tocmai într-un document al Țării Românești. În anul 1476, domitorul Laiota Basarab cel Bătrân, dăruia muntele Nemaia, din teritoriul comunei Șinca, unor boieri, ca recompensă pentru credința în slujba sa.

Pe întreg parcursul evului mediu, boierii șincăieni au fost implicați în diversele conflicte din Țara Românească. Izvoare din anul 1534, menționează susținerea acordată de boierii din Șinca Veche lui Mircea Ciobanul, împotriva regelui ungar, în anul 1508.

Consolidarea feudalismului în Șinca Veche, s-a înfăptuit mai ales în perioada Principatului Transilvaniei când dominația străină înăsprește condiții de viață ale țăranilor români. Mulți locuitori din Șinca Veche au devenit iobagi, iar în anul 1640 Șinca ajunge sub stăpânire străină, fiindu-i dată lui Francisc Massaksi.

Intoleranța religioasă și persecuția creștinilor ortodocși a făcut și mai grea viața în această parte a Țării Făgărașului, cu tensiunile culminând între anii 1679 – 1761. Pe parcursul acestei întregi perioade de greutăți, oamenii din Șinca Veche au găsit adăpost și ocrotire la mănăstirea din grotă, unde călugării viețuitori și-au continuat slujirea, în tainițele pământului, păzind credința și sufletul neamului.

Multe dintre istoriile din vechime par să iasă astăzi la iveală, tocmai pentru a ne ajuta și mai tare să ne ancorăm în resursele autohtone, pentru lupta cu schimbările civilizației, tehnologiei și haosului Occidentului.