Bisericile rupestre - tehnica de sapare in piatra

Bisericile rupestre de la Șinca Veche au fost săpate nu de arhitecți sau meșteri pietrari, ci de călugări nevoitori întăriți în lucrarea lor, de credință și de Duhul Sfânt. Peștera din dealul Pleșu are o vechime ce se pierde în negura timpului, cunoscut fiind faptul că strămoșii daci aveau în grotă un templu închinat lui Zalmoxis. 

Pornind de la dimensiunile locașului străvechi, pustnicii au săpat cu dalta și ciocanul, loc sfânt după canoanele bisericești ale vremii lor. Turla clopotniță este un adevărat miracol prin însăși existența sa: un cilindru săpat în piatră, cu luminător în partea sa cea mai înaltă. 

Uimitor este și faptul că nu au fost folosite grinzi de susținere, și întreg ansamblul era stabil prin structură, și mai ales prin tehnica de sfredelire a pereților. Roca dealului Pleșu, în cea mai mare parte gresie, a înlesnit munca la săparea bisericilor. 

Dintr-o scrisoare a pastorului reformat de Făgăraș, la 1789, se desprinde nu doar simpla menționare a mănăstirii ci și recunoașterea valorii locașului de cult, precum și aprecierea trudei prin care a fost creat: 

 ”...monastirea este tăiată în întregime în piatră de carieră și deci nu are acoperiș. Este săpată cu pricepere, cu o muncă uriașă, demnă de mirare. Ferestrele sunt tăiate lateral, atât de înguste încât călugării când slujesc se plimbă cu cărțile după razele soarelui pentru a putea ceti.” 

Cu siguranță că rândurile acestea ne dau oarecum măsura locașului de cult ortodox, așa cum ființa el la sfârșitul veacului al XVIII-lea: simplu dar rezistent și animat de focul credinței călugărilor slujitori. 

Rezistența bisericilor rupestre de la Șinca Veche se explică și prin grosimea pereților, dat fiind că pe ei se sprijinea masa de sus a ”edificiului”. Spre exemplu, peretele de la intrarea în naos, în Biserica 1 (cea care a fost prima scobită) avea o grosime de un metru. Rapoartele arheologice au condus la concluzii asemănătoare privind majoritatea pereților structurii. 

De-a lungul secolelor, infiltrațiile de apă, au produs eroziuni și prăbușiri de roci în interiorul mănăstirii rupestre, realitate ce nu poate fi contestată. Totuși, faptul că ansamblul s-a păstrat pe o perioadă mai lungă de 500 de ani, fiind redat nouă prin mila Sfintei Treimi și a Maicii Domnului este deopotrivă un miracol. 

În prezent bisericile rupestre de la Șinca Veche trec printr-un amplu proces de restaurare și stabilizare prin grija Fundației Ortodox-Culturale ”Maica Sfântă – Bucuria Neașteptată”. Astfel frumusețea acestui străvechi așezământ va să crească din nou în toată splendoare sa și spre slava Celui Preaînalt.