Ardealul in spiritualitatea neamului

Deşi cu toţii ştim că din punct de vedere istoric, Ardealul s-a alipit la patria mamă, nu la fel stau lucrurile şi din punct de vedere cultural şi istoric. Pentru cultura şi credinţa românilor, Ardealul nu a fost cufundat în somn, ci a trăit în veghe, fie că a fost vorba de apărarea drepturilor naţionale, fie de rezistenţa la prigoana împotriva credinţei ortodoxe.

Deşi cu toţii ştim că din punct de vedere istoric, Ardealul s-a alipit la patria mamă, nu la fel stau lucrurile şi din punct de vedere cultural şi istoric. Pentru cultura şi credinţa românilor, Ardealul nu a fost cufundat în somn, ci a trăit în veghe, fie că a fost vorba de apărarea drepturilor naţionale, fie de rezistenţa la prigoana împotriva credinţei ortodoxe.

La o analiză atentă, Şinca Veche ne apare ca o situaţie tipică pentru a exemplifica tranzitul dintre provinciile româneşti istorice, precum şi repozitarul de cultură ortodoxă ancestrală ce a rămas secole nedescoperit şi nebănuit. În secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, între Ardeal şi teritoriile din afara Carpaţilor a avut loc un transfer de clasă conducătoare. Sub prigoana maghiară, mulţi membrii de frunte ai nobilimii transilvane au trecut munţii, şi au devenit descălecători.

Negru Vodă, miticul fondator al Ţării Româneşti, era originar din Ţara Făgăraşului şi va fi avut la Şinca Veche loc de închinare. Prin locaţia sa sub poarta Făgăraşului, Şinca este deopotrivă loc de trecere şi de „rămânere”, de-a lungul veacurilor, multe lucruri de seamă petrecându-se pe aceste meleaguri. Ca urmare, viaţa spirituală din „subteran” are o semnificaţie adâncă în spiritualitatea românească.

Ea crează un sens de permanenţă, de împăcare activă cu realităţile şi de tărie structurală pe care comunitatea se poate baza. Credinţa în puterea nemărginită a Creatorului reprezintă miracolul salvării ortodoxiei de pericolul bisericii unite, în Transilvania. Aşadar, rezistenţa urmată de bucuria de a fi trecut încercările nu putea să rămână fără ecou în întregul cuprins românesc de la Dunăre la Nistru şi Tisa.

În diverse epoci, şi cu intenţii diferite, numeroase mari personalităţi ale culturii româneşti au identificat în Ardeal duhul spiritului românesc, acel fior ce ţine viu un anumit tip de om, pe care în unanimitate îl putem numi „român”.

Vorbind despre mersul Revoluţiei de la 1848, marele Bălcescu frumos numeşte treptele creşterii poporului nostru, de la rob la serv, de la serv la proletar, şi de la proletar la proprietar. Această creştere nu corespunde doar unei dezvoltări sociale ci şi unei creşteri spirituale. Credinţa ortodoxă face parte intrinsecă din afirmarea conştiinţei de sine a neamului, şi de-a lungul veacurilor a contribuit activ la afirmarea demnităţii naţionale şi conştientizarea răspunderilor ce rezultă din calitatea de stăpân al propriului destin.

Lupta, rezistenţa şi îndărătnicia (ca trăsătură pozitivă) definesc Ardealul şi influenţa acestuia în plan cultural, social şi spiritual. Oare cum ar fi arătat România zilelor noastre fără tăria credinţei alimentată de focare de ortodoxie ca cel de la Şinca Veche? În jurul bisericii s-a clădit şi întărit suflul luptător al spiritului ardelean, devenit ulterior catalizator pentru unirea ţărilor române Cu toate acestea, fără un pericol extern evident, dintr-un anumit punct de vedere, se pare că românul a recăzut în vechiul său somn.

Acestea sunt alte vremuri când avem realmente nevoie să ne întoarcem la izvoare, să ne însufleţim din interior pentru a face faţă presiunilor străine. În România zilelor noastre, nu mai suntem cuceriţi cu sabia, tunul şi convertirea forţată la o religie controlată ci cu politicul, finanţele, cultura de consum şi non-valorile occidentale.

Dumnezeu să ne ajute şi să ne păzească şi de aici încolo!