Sinca Veche, un coltisor de rai

Neîntinată şi neprihănită străjuieşte aici natura, iar prezenţa umană a sfinţit locul, fără a-i ştribi autenticitatea sau strica frumuseţea. De obicei, când mintea ne evocă imagini paradisiace, acestea ne apar adesea ireale, căci dacă am încerca să aducem chiar şi o fărămă din lumea exterioară înăuntrul lor, visul s-ar nărui.

Cu bucurie şi recunoştinţă putem aşadar să descoperim că la Şinca Veche, nu există disonanţe între ce a făcut omul şi ce a făcut Dumnezeu. Din contră, omul s-a integrat aici perfect naturii, cu respect pentru o împlinire a fiinţei întru dragostea şi slava Creatorului. Acest fapt explică de ce atâţia mari părinţi ai tradiţiei s-au desăvârşit în pustie, întărindu-se în natură pentru a se coborî apoi printre oameni şi a sluji semenilor.

Dacă o transformare se produce în inima omului, golindu-o de deşertăciune, atunci, el se va putea întoarce în mijlocului lumii, stând în ea, dar fără ai mai aparţine. Natura şi credinţa pot rupe lanţurile care ne ţin prizonieri în societate şi în noi înşine. Gustând frumuseţea şi vastitatea semnificaţiilor unui aşezământ ca cel de la Şinca Veche, primeşti pe negrăite un crâmpei de simţire divină sau un semn de graţie.

Ajuns la Şinca Veche te simţi ca şi într-un punct terminus, parcă eşti la finalul unei călătorii de mult începute şi abia acum încheiate. Prezenţa sfinţitoare a mănăstirilor rupestre, pacea schitului de maici Sfântul Nectarie şi cadrul natural ocrotitor par că ne dau un sentiment de siguranţă. Nu doar natura ne îmbie la contemplaţie şi rugăciune, ci însăşi spiritul locului.

Daca liniştea ţi se strecoară în suflet şi grijile rămând departe, uitate, înseamnă cu siguranţă că ai răspuns chemării. Cu multele sale comori spirituale, naturale şi istorice, ansamblul de la Şinca Veche vibrează adânc în sufletul vizitatorului, trezind un dor de regăsire a plaiului autentic cu tot ce înseamnă el pentru român.

Celebrul vers din balada Moriţa „Pe-un picior de plai/Pe-o gură de rai”, pare a se potrivi perfect aşezării de la Şinca Veche prin simplul fapt că rezumă atât frumuseţea locului, cât şi esenţa spaţiului românesc, plaiul, cu succesiunea de culmi şi văi ce îl caracterizează. Mioritică în fapt, această definiţie se potriveşte perfect la Şinca Veche.

Poteci urcă abrupt, pe margine de izvor, şi văi se coboară într-un spaţiu ondulat străvechi unde copacii par să crească direct din piatră. Pe aici au vieţuit şi umblat vechii daci, clădindu-şi civilizaţia, şi tot pe aici romanii şi-au mânat cohortele cuceritoare când au creat provincia Dacia. În umbra secolelor, leagănul de cultură, Şinca Veche, a servit ca refugiu al ortodoxiei în timpuri de prigoană, sfinţindu-se prin creşterea grotei ca aşezământ monahal.

Dat fiind faptul că Şinca Veche are şi o covârşitoare importanţă istorică prin situl străvechii aşezări dacice de pe dealul Pleşu, cu atât mai mult devine relevant locul acesta pentru România şi istoria ei. Dincolo de frumuseţea naturală, ecourile istoriei şi credinţei se împletesc, ajungând mult mai profund şi mai grăitor în inimile noastre.

Galerie de imagini

Feedback