Sinca Veche, minunea manastirii din grota

În vremea de prigoană a credinţei ortodoxe, în timpul împărătesei Maria Tereza, aşezarea de la Şinca Veche a fost trecută printr-o prigoană aspră, la ordinul generalului Buccow. Doar patru familii din cele peste optzeci şi opt au rămăs pe vatra din bătrâni. Bisericile din grotă au servit în acele timpuri de băjenie drept loc de refugiu şi de ocrotire a credinţei, călugării continuând să slujească Liturghia şi să reziste opresiunii religioase la care au fost supuşi românii din Transilvania.

Săpată direct în piatră, vechea biserică reprezintă nu doar un miracol al credinţei ci şi o minune structurală. Nu ne putem decât imagina gândul şi chinul truditor ce au dus la cioplirea şi scobirea bucată cu bucată a celor două biserici ale mănăstirii rupestre. Ferestrele au fost tăiate lateral, în partea de sus pentru ca înăuntru să pătrundă lumină naturală. Tot printr-o fereastră sau tăietură rectangulară comunică şi cele două încăperi sau biserici, fără altă deschidere directă între ele.

În structura ansamblului, pe lângă cele două încăperi ce serveau pentru serviciul religios există la Şinca Veche şi o treia sală, cu uz practic, de locuinţă. Prin bolta de piatră din creasta dealului, străbate un turn deasupra vetrei care cu siguranţă era folosit pentru gătit şi încălzit. Mai mult, când priveşti din afară nici nu poţi bănui că în interiorul dealului se află o turlă de biserică sfântă, paleocreştină şi o comoară a patrimoniului naţional.

Conform documentelor, mănăstirea rupestră a fost în cult pentru mai bine de un sfert de secol, şi pietrele ce au servit drept stâlpi de sprijin sau picior de prestol se mai văd încă şi astăzi. Scobite în gresia nisipoasă a unei peşteri de pe dealul Pleşu, cele două bisericuţe din grotă ar fi mult mai vechi decât o atestă documentele dat fiind faptul că multe din datele istorice nu s-au păstrat până în zilele noastre.

Există o continuitate spirituală la Şinca Veche, şi deşi încă nu avem dovada arheologică certă a vechimii, istoricii au lansat diverse teorii prin care plasează locaşul de pe dealul Pleşu printre cele mai vechi aşezăminte monahale nu doar din Ţara Făgăraşului, ci din întreaga Românie.

Există indiscutabile analogii de stil şi construcţie între mănăstirea din grotă, de la Şinca Veche şi bisericuţa de la Basarabi, Constanţa, datată cu C14 la anul 992. Structura bisericii din subteran este de asemenea similară cu cea de la Viştea de Jos (a doua jumătate a sec. XV) sau cu schitul de la Râmeţ, judeţul Alba, întemeiat spre sfârşitul secolului XIV.

Dincolo de tezaurul istoric încă neexplorat al mănăstirilor rupestre, există un farmec al locurilor, un iz de credinţă care mişcă sufletul, adânceşte rugăciunea şi schimbă omul.

Când pătrunzi în peştera de la Şinca Veche, fiecare colţişor al bătrânei mănăstiri are o poveste a lui, şi poate o taină ce ochiul modern nu o ştie citi. Cert este că toate firidele şi scobiturile circulare care se văd în pereţi au adăpostit cândva icoane. Astăzi, locaşul pare cumva văduvit şi mutilat fără minimul decorativ al cultului ortodox, şi totuşi, încă emană o mare forţă spirituală.

Dacă în urmă cu un deceniu, mănăstirile rupestre de la Şinca Veche zăceau încă în uitare, astăzi lucrurile au luat o întorsătură mult mai fericită. Un schit de maici a fost construit în ansamblul cultural-religios de la Şinca Veche, şi numeroase lucrări sunt în desfăşurare pentru a conserva, stabiliza şi valorifica bisericile rupestre din punct de vedere arheologic.