Comori naturale de la Sinca Veche

Situat pe dealul Pleşu, la aproximativ 50km de Braşov, ansamblul de la Şinca Veche fascinează prin frumuseţea mănăstirii din grotă, dar şi prin specificul geologic neobişnuit al locului. Pe lângă bogăţia culturală şi spirituală a complexului, oamenii se simt atraşi aici de prezenţa unei vetre de pietre „vii” sau trovanţi, care fac din Şinca Veche un loc aparte în România.

 

Misterul formării trovanţilor nu este pe deplin lămurit ştiinţific. Pietrele de la Şinca Veche care cresc constituie aşa-numita vatră a monoliţilor, şi reprezintă unul din pricipalele locuri de atracţie ale ansamblului de pe dealul Pleşu. Din punct de vedere geologic, trovanţii numiţi concreţiuni grezoase, în literatura de specialitate, au o vechime de aproximativ 6 milioane de ani, şi îşi datorează apariţia unor cimentari locale ale nisipului pe fondul unei activităţi seismice.

 

Pe lângă trovanţii de la Şinca Veche, care au dimensiuni considerabile, mai există astfel de formaţiuni şi în alte locuri din ţară, precum Costeşti (jud. Vâlcea), Caşolt (jud. Sibiu), Haşdat (jud. Hunedoara) sau pe dealul Feleacului, în judeţul Cluj. În tradiţia populară, trovanţii sunt numiţi pietre „vii” deoarece „cresc”, mai ales după ploi.

 

Tot conform unui străvechi obicei păstrat din moşi strămoşi, se obişnuia ca trovanţii să fie aşezaţi la căpătâiul celor răposaţi, în cimitire. După ploaie, pe suprafaţa trovanţilor apar mici formaţiuni nisipoase. Fenomenul nu a fost pe deplin explicat, şi continuă să fascineze localnici şi străini deopotrivă.

 

Iată, deci, un context mai larg în care se pot încadra trovanţii de la Şinca Veche, mai ales că există numeroase teorii, mai mult sau mai puţin speculative, potrivit cărora vatra monoliţilor are un trecut sacru, în spiritualitatea locului.

 

Se prea poate ca aşezarea paralelă pe câteva culoare naturale a trovanţilor de la Şinca Veche să fi corespuns practicilor religioase dedicate zeităţii dacice Zalmolxis. De altfel, o asemenea teorie ar confirma şi ipoteza continuităţii religioase şi convertirea de la păgânism la creştinism în primele secole de dominaţie romană în Dacia.

 

În istoria mai târzie a locului, trovanţii de la Şinca Veche vor fi servit drept chilii exterioare pentru călugării vieţuitori pe dealul Pleşu. Şi asta mai ales datorită pereţilor netezi şi unghiurilor drepte ale blocurilor de piatră. Aşezarea monoliţilor este fără îndoială prielnică pentru crearea de adăposturi naturale, acoperite cu împletituri de vegetaţie. Bisericile rupestre de la Şinca Veche sunt săpate în versantul opus celui unde se află vatra monoliţilor. Se crează aşadar un amfiteatru natural propice rugăciunii, cântului de slavă şi cugetării.

 

O potecă îngustă cu gărduleţe de alun şi pietre de râu îi poartă paşii vizitatorului către vatra monoliţilor. Găsiţi un pic de timp să vă aşezaţi printre pietrele acestea milenare, simţiţi-le prezenţa şi căutaţi-le sensul. Cu siguranţă se pot face numeroase speculaţii şi presupuneri cu privire la rolul monoliţilor în istoria locului, dar cert este că vatra aceasta străveche reprezintă una din comorile naturale de pe dealul Pleşu şi o atracţie reală prin potenţialul geologic intrinsec.

 

Indiferent de vechime şi istorie, formaţiunile geologice mai bizare exercită o fascinaţie deosebită asupra inconştientului comunităţii, ceea ce conduce adesea la apariţia miturilor şi legendelor specifice locurilor. Un căutător de foclor ar putea descoperi tot felul de „comori etnice” în satele din jurul dealului Pleşu, precum şi o explicaţie mitică pentru misterioasele pietre „vii”. Oriunde există o fărâmă de neobişnuit, imaginaţia şi creaţia vor găsi explicaţii pentru a satisface setea de cunoaştere şi dorinţa omului de revelare a absolutului.

Galerie de imagini

Feedback